Mă dau în vânt după cumpărături

Pentru că pe 20 septembrie a avut loc în Marea Britanie lansarea celui de-al șaselea volum al seriei La cumpărături, de Sophie Kinsella, m-am gândit să aduc puțin vorba despre asta. Din fericire, nu multă vreme mai târziu, pe la începutul lunii noimebrie (cel puțin, atunci am descoperit-o eu în librării) a apărut și în România, la editura Polirom, cu titlul La cumpărături cu Minnie.

Primele cinci volume ale seriei (Mă dau în vânt după cumpărături, Goana după cumpărături la New York, La cumpărături în rochie de mireasă, La cumpărături cu sora mea, La cumpărături cu bebe) au fost publicate și ele la editura Polirom, în colecția Chic (cum altfel !?).

Nu e prea greu de imaginat cam care este subiectul principal al acestei serii...ați ghicit, slăbiciunea pentru cumpărături. Și de ce să o dăm pe după vișin? Fiecărei fete (care se consideră chic) îi place cu siguranță să meargă la cumpărături. Până aici, toate bune. Doar că eroina cărții, Rebecca Bloomwood (alintată Becky) are o adevărată obsesie pentru asta. Depășește mereu limita de creditare, își dorește cu ardoare aproape orice lucrușor vede într-o vitrină, și de cele mai mult ori nu are astâmpăr dacă nu îl și cumpără. Care este culmea? Becky este jurnalist la o revistă cu profil financiar.

Desigur, până la urmă Becky își rezolvă problemele financiare, însă rămâne aceeași dependentă de cumpărături.

Cel de-al șaselea volum al seriei, La cumpărături cu Minnie, debutează în forță cu Becky, și fetița ei în vârstă de doi ani, Minnie, certându-se într-un magazin de jucării: Minnie vrea un ponei, iar Becky încearcă să îi explice că nu se poate. Dar, pentru că așchia nu sare prea departe de trunchi, Minnie este de neînduplecat, așa ca Becky trebuie să găsească o soluție salvatoare. Bineînteles, între timp, studiind mai bine poneiul, Becky nu își mai poate lua ochii de la el. Așadar, se gândește să o învețe pe micuța Minnie să gestioneze banii, așa că îi oferă bani de buzunar (50 penny pe săptămînă). Și, la un calcul rapid, Becky constată că în cei doi ani care au trecut de la nașterea lui Minnie, a economisit suficienți bani ca să își poată cumpăra singură poneiul. După care, vânzătoarea îi spune că de fapt sunt 2 ponei în colecție, și ar fi păcat să nu îi cumpere pe amândoi. Așa ca Becky trece la lecția a doua: o învață pe Minnie cum vine treaba cu creditartea. Îi dă o parte din banii de buzunar pentru următorii doi ani.

Și ăsta e doar începutul. E un volum plin de peripeții, întâmplări care de care mai amuzante, povestite toate în stilul caracteristic lui Sophie Kinsella. Iar Minnie este o adevărată scumpete (atunci când nu este un mic diavol).

Dacă sunteți fan al acestei serii, La cumpărături cu Minnie sigur nu o să vă dezamăgească. Iar după cum s-a terminat cartea...e foarte probabil să avem parte și de volumul 7!

Crăciunul...

Pentru că am ajuns în luna lui decembrie, am zis că s-ar potrivit nemaipomenit de bine să vorbim despre Crăciun. Eu, un fan declarat al Crăciunului, care aștept în fiecare an data de 1 decembrie ca să pot să îmi setez sonerii și wallpaper-uri care mai de care mai în ton cu anotimpul, am decis să deschid ochii puțin mai mult și să văd ce îi stresează pe unii așa tare la sărbătoarea asta care durează 3 zile. (Oare o fi faptul că durează 3 zile???)

Crăciunul este ca un autobuz care sosește năvalnic în stație, în vreme ce semaforul pentru pietoni tocmai arată roșu; dar traversezi și te miri că te lovește o mașina. Decembrie vine în fiecare an. Și în fiecare an, în decembrie, se apropie amenințător data de 24. Și în fiecare an te simți uluit: cum așa, din nou sărbătorile? Așa că începi, cu doar două zile înainte, să spargi cardul de credit și să cumperi, panicat și angro, cadouri pentru tanti Frieda, pentru prieten al surorii și pentru cei mici și dragi. În magazine, din difuzoare se revarsă un infernal kitsch. Noul joc de computer pe care și-l dorește Max (trei ani) pentru moment nu mai există în stoc, din păcate. N-ai habar dacă potențialul cumnat s-ar simți cumva stânjenit de un exemplar ilustrat din Kamasutra, lăsat pentru el pe măsuța de cadouri. Dar să nu zică nimeni că n-a fost prevenit din timp, șirurile de Moș Craciuni din ciocolată păzesc încă din august rafturile supermarketurilor, ca un avertisment mut. Vitrinele sunt împodobite de pe la mijlocul lui septembrie cu ghirlande argintii și ramuri de brad din plastic. Melodia Stille Nacht plutește neîncetat prin magazine, sau cel puțin așa pare. Iar semaforul arată roșu, cât se poate de limpede. De vină ești doar tu! De vină ești doar tu! Moșul stă la volanul autobuzului de Crăciun și râde - și are dreptate când oprește exact în dreptul zebrei pline de pietoni.

Însă în centrul sacru al terorii, dacă îmi este îngăduit oximoronul, se află sărbătoarea propriu-zisă de Crăciun, când obligatoriu de adună grupuri de oameni altfel străini și plini de aversiune unii față de alții, dar cu legături de rudenie, ca să stea alături sub brazii împodobiți și să sărbătorească, în armonie. Iar evenimentul ia o turnura cât se poate de neplăcută în Germania. Pentru că, spre deosebire de America Latina sau de creștinii arabi, unde Crăciunul rămâne o sărbătoare populară și zgomotoasă, multicoloră și veselă, germanii așteaptă să fie dominați de pace și de sentimente profunde; o rețetă sigură pentru crime cu toporul și alte asemenea tragedii domestice. Cele mai mari catastrofe au loc când 24 decembrie cade joia și trebuie să petreci patru zile la rând în sânul familiei, un adevărat dezastru programat, care poate fi ținut în frâu doar cu multă mâncare grea. Procesele complicate de digestie astfel puse în acțiune aduc membrii familiei într-un soi de narcoză culinară, împiedicându-i să se năpustească unii asupra celorlalți. Fiți înțelepți, rezistați oricăror tentații, pregătiți pentru Crăciun doar crap umplut, gâște grase cu găluște de cartofi și cârnați de Franconia! Și evitați orice plimbare în scopuri digestive.

Citat din "Enciclopedia lucrurilor care mă sâcâie zilnic", Hannes Stein.

După ce am citit acest fragment, am aflat de ce pe mine nu mă agasează Crăciunul: eu nici nu concep să petrec sărbătorile de iarnă altfel decât în familie (asta și pentru că nu am o familie așa stresantă, și nici așa numeroasă :D), iar muzica kitch-oasă de la radio...ei bine, ma ajută să intru în atmosfera sărbătorilor. Dacă mai adaugi și puțină zăpadă și împodobitul bradului în Ajun, totul e perfect! :)

Sexul

Gata! S-a votat varianta secretă numărul 4, Sexul! Așa că hai sa vedem ce are de spus Hannes Stein despre asta! Enjoy!

Faptul că majoritatea oamenilor și-o trag între ei cândva și cumva depășește capacitatea normală de imaginație, ceea ce este demonstrat de testul oficiului poștal sau al supermarketului: încercați să vă reprezentați limpede că oamenii care se află alături, la coadă, se dedau uneori la acea îndeletnicire recreativă, pentru care filozoful Kant a inventat formula nimerită de "utilizare reciprocă a organelor sexuale". Nici vorbă! Nu merge. Mai degrabă ne-am putea aștepta să vedem formele suprarealiste ale lui Picasso alergând, în carne și oase, prin peisaj, ori pe Superman și Harry Potter plimbându-se împreună prin grădina zoologică, decât să ne putem imagina așa ceva. Și totul datorită unui rar hatâr pe care ni-l face natura. Ceea ce ne-am imagina în privința unei persoane cu totul necunoscute nu ar rula la cinematograful minții decât în cercul celor mai intimi prieteni. Din fericire, lipsa de fantezie face să cadă foarte repede cortina - din prea mult penibil. La urma urmei, spre deosebire de fluturi și rinoceri, oamenii sunt destul de dezgustători în asemenea situații, cu precădere bărbații. Ca să nu mai vorbim de zgomote, icnete și așa mai departe; să lăsăm să se aștearnă vălul tăcerii peste toate astea. Nu există nici un reprezentant al speciei Homo Sapiens mut în asemena situații. Nici candidatele la Premiul Nobel, nici umaniștii de primă linie, cu nenumărate decorații. "De eternul omenesc", scria consilierul particular Goethe, cu zâmbet sarcastic, "nu scapă nimeni."

Se poate să nu existe nimic mai frumos decât sexul; dar nici nu există, din păcate, ceva mai idiot. Răul esențial provine din faptul ca exercițiul respectiv pretinde prezența a două persoane, dacă dorim să iasă cât de cât interesant. Astfel, premisa catastrofelor există de la bun început. S-au scris romane groase pe motiv că doi oameni, după cum se spune atât de romantic și de sugestiv în cântec, "nu s-au potrivit". Unul dintre cele mai înfiorătoare războaie de distrugere din istorie s-a abătut asupra orașului Troia, se spune, numai din cauză că preafrumoasa Elena voia neapărat să se culce cu Paris (care, desigur, era foarte încântat să se pună la dispoziție). Iată, în sfârșit, momentul se apropie - îngerii baroci suspină languros, neglijeul roz-diafan se desface ca de la sine, aparatul de filmat se abate elegant spre focul din cămin...și totul se soldează cu un eșec enorm. El nu poate, ea nu vrea. Sau burta lui păroasă stă în cale. Sau mobilul ei începe să sune tocmai când dădea să se topească de simțiri fierbinți. Sau se agață în piercinguri și nu mai pot mișca. Dacă am presupune existența unei analogii între mâncare și sex - adică nu am putea să savurăm masa cum se cuvine decât în doi, iar scena ar arăta ca o adunare de adevărați cretini, în care s-ar auzi mereu murmure de genul: "Oh, da, oh, o măslină, încă o măslină" sau, "salamul, salamul ăsta divin" - am fi dat de mult în primire cu toții, din lipsă de apetit.

Pisicile nu intră în călduri decât într-un sezon anume, altfel trec țanțoș și rece unele pe lângă altele. Vai, dacă omul ar fi și el construit așa - am fi scutiți măcar de o parte din dezastru! Dar această calamitate biologică face ca omul, această fiară, să fie în călduri tot anul. Miau!

Am încheiat citatul.

Femeile

FEMEILE

Există femei cu mai mult rânduri de guși, cu ochi reci și sfredelitori și cu cicatrice pe față. Există femei drăguțe la modul politicos, cărora le bate în piept o inimă de turtă dulce, după cum vei remarca de îndată ce le vei cunoaște mai îndeaproape. Există și femei care prezintă mai multe avantaje: sunt frumoase ca dispozitivele de ars gunoiul, au tot atât sexapeal cât o bere rece, fără alcool, și au o conversație pasionantă ca telejurnalul. Dar nu asta este problema. Mai întâi, abia dacă te simți atras să le ții companie, și apoi îți vine destul de ușor să le eviți.Oricum, exclus să li se ceară numărul de telefon la petreceri! Nu, problema e cu celelalte femei, care te privesc cu ochi întunecați și inteligenți pe sub genele elegant arcuite, care, cu buzele lor senzuale, aprind un surâs în sufletul oricui, care nu trebuie decât să-ți treacă prin față că te gândești la lucruri pe care nu le poți relata în scris, ca să nu ia foc hârtia; femeile cu spirit și suflet cald, și cu gropițe în obraji, care zâmbesc și își lasă capul pe spate, îndepărtându-și adolescentin o șuviță rebelă. Să le numim provizoriu, de probă: minunatele. Există o mulțime - blonde, brunete, roșcate, mari, mici, grase, slabe, bătrâne, tinere - în orice caz, mult mai multe decât consideră de obicei un bărbat obișnuit. Problema este doar că aceste femei sunt trăsnite. Fără excepție.

Pentru a descifra natura trăsnelii lor, trebuie doar să mergem la cinematograf și să vedem Jurnalul lui Bridget Jones, ambele părți, vă rog, un film tipic pentru femei. Eroina are o problemă cu greutatea, dar asta nu-i chiar așa de rău. În definitiv, toate femeile din lumea occidentală au o problemă cu greutatea, nu sunt scutite nici scoabele înfometate, cu picioare lungi. De când tablourile lui Peter Paul Rubens nu mai sunt la modă, există o genă specific feminină care șoptește demonic, încă din leagăn: "Ești prea grasă, ești prea grasă." Din fericire, Dumnezeu cel Atotputernic a plăsmuit, ca remediu, sexul și complimentele. Dar, pe lângă problema greutății, Bridget Jones are încă una, foarte serioasă. Este sedusă în același timp de doi bărbați: îl iubește pe Mark Darcy cel cuminte, jurist specializat în drepturile omului, care se străduiește să o cucerească prin delicatețe și curtoazie și îi iartă ciudățeniile cu un surâs plăcut. Dar ea cade mereu și în mrejele lui Daniel Cleaver - rol jucat magistral, cu un aer ștrengar, de Hugh Grant - cuceritor diabolic, cu umerii lați, care nu urmărește altceva decât să sucească mintea femeilor, considerându-se, pe drept cuvânt, irezistibil, oferindu-le generos porția de tandrețe sexuală, fără nici o mustrare de conștiință.

Aici idealistul drăgăstos, plin de fidelitate și de atenții, dincolo seducătorul rânjit, chipeș și pofticios, iată cele două categorii după care se dau în vânt femeile, în special cele minunate. Când inima ar sta la îndoială, cui să-i acorzi atenția, unui Darcy așa cum îl cunoaște toată lumea, sau mai degrabă unui Daniel Cleaver? Regretabil, dar răspunsul este: amândurora, și pentru totdeauna. Astfel, bărbații se trezesc ca niște dansatori pe sârmă într-o reprezentație absurdă - să mențină echilibrul între două așteptări, care se exclud reciproc. Să ducă gunoiul la ghenă și, în același timp, să fie sălbatici, înflăcărați și imprevizibili. Toate își doresc să le ții de mână când le doare măseaua, dar vor și iubitul năvalnic, care, fără să țină seama de nimic, are un singur scop. Bărbatul perfect, vă rog, trebuie să fie întotdeauna și bun și rău, și danez și italian, și gentleman și mârlan. Și vai de cei care lasă impresia că ar aduce pe noptieră o ceașcă de ciocolată fierbinte, adevărat mocofan. Dar vai și de cel care lasă impresia că NU este gata să o facă, adevărat individ josnic. Partea cea mai rea a sindromului Darcy-Cleaver este că nu-i atacă numai pe bărbați, ci și pe femei - mai ales pe cele minunate - în modul cel mai crunt. De aceea se și plâng mereu celor mai bune prietene că l-au lăsat cu ochii în soare pe un Mark Darcy din pricina unui irezistibil Daniel Cleaver. Sau că i-au dat papucii, gândind la rece și strângând din dinți, unui Daniel Cleaver, iar acum se plictisesc de moarte alături de un binevoitor Mark Darcy.

Am afirmat că toate femeile minunate ar suferi de aceasta trăsneală. Însă, am exagerat, exist și excepții. Acelea, sunt, în schimb, căsătorite.

PS: Fragment din "Enciclopedia lucrurilor care mă sâcâie zilnic" a lui Hannes Stein.

PPS: Aștept voturi pentru următorul fragment. Aveți de ales între filme porno, fotbal și homosexualitate.

Bărbații

Am descoperit de curând o carte foarte interesantă, Enciclopedia lucrurilor care ma sâcâie zilnic, scrisă de Hannes Stein (apărută la Editura Nemira). Am citit primele câteva pagini și am constatat că e foarte reușită, așa că m-am gândit să vă prezint niște fragmente. Cele de azi se întâmplă să fie despre bărbați și femei. Spor la lectură!

BĂRBAȚII

Nu este vorba aici de porcii cu burțile atârnate și nici de alte animale infecte. Nu ne interesează nici prostănacul în costum și cravată, care nu cunoaște decât o tema de discuție, mai exact despre el însuși, și care ține morțiș să ajungă la desuurile oricărei femei care-i iese în cale, cu degetele lui ca niște cârnați. Nu ne interesează nici genul cu haină de piele și respirația rău mirositoare, care târăște prin parcuri chelnerițe culese la întâmplareș după cum îl vom trata cu dispreț și pe cochetul cu lanț de aur și ochi albaștri-văzduh, în spatele cărora se cască vidul. Nu avem o problemă nici cu universitarul cu barbă rară și ochelari din os, care nu ar găsi un clitoris nici cu sistemul GPS. Nu, aici este vorba despre bărbați cu mâini sensibile și riduri de expresie, care le acordă femeilor atenția tuturor celor șapte simțuri ale sale, care, cu umerii lați, arată bine atât în costumul cu vestă, cât și în jeanși, care folosește

un aftershave amețitor și care, pe deasupra, mai știe și să gătească - scurt și îngrozitor: vorbim despre bărbatul visurilor. Se prezintă în toate formele și variantele posibile, la șaizeci de ani, împuținat de vârstă, ori înalt și năvalnic, sărac-lipit ori moștenitor de milioane, antreprenor în construcții cu surprinzătoare fantezie ori artist cu uimitor simț practic. Și se pare că există chiar și câțiva jurnaliști care corespund imaginii ideale schițate aici. Omul visurilor merită toate cele zece puncte pe care le acordă spiritul lumii in eroticis. Se poartă cavalerește și cu noblețe; este înțelept; este puternic; este tandru; madame, ar putea să fie într-o zi tatăl copilului dumneavoastră. Partea proastă rămâne că, pe deasupra, este și laș.

Orice femeie care merită să se cheme așa știe instinctiv cum să-și pescuiască un bărbat al visurilor. Mai întâi joacă rolul de femme fatale în ciorapi-plasă, ca să-l ademenească în pat. Păstrează stilul Carmen și Cleopatra, să nu dea de bănuit că ar avea vreun gând serios. Îi șoptește cuvinte dulci și îl convinge să meargă în weekenduri senzuale prelungite la Marea Baltică. Și apoi, când este cu totul pierdut, când zace în năvod și se zbate, când nici nu mai știe de capul lui de îndrăgostit, atunci ea închide cursa cu o mișcare hotărâtă.

Ea, numai ea, va fi femeia viații lui. Într-adevăr, un plan extraordinar! Și conceput cu atâta simț al detaliului! Dar totul eșuează, desigur, pentru că bărbatul visurilor o va părăsi. Și, judecând la rece, nici măcar nu ne putem supăra prea rău pe ticălos. Bărbații se comportă exact ca în principiul incertitudinii al lui Heisenberg, care afirmă că putem cunoaște doar locul unde se află sau sensul de rotație al unei particule atomice, dar niciodată ambele date simultan. Asta înseamnă că bărbații - dar în special cei ai visurilor - nu sunt capabili să combine în mintea lor conceptul de femme fatale cu acela de parteneră de viață. Nu știu ca "unu plus unu fac doi", după cum se spune în limbajul așa de potrivit în limbajul comun; o jumătate sau alta din ecuația vieții le alunecă și cade zgomotos la pământ. Curajos exprimat, își doresc fie ciorapi-plasă, fie bigudiuri. Ambele deodată îi stresează. Dincolo de asta se ascunde panica, ale cărei rădăcini trebuie probabil căutate la începuturile îndepărtate, confuze, ale speciei. Trebuie să presupunem că, undeva, pe Valea Neanderului, o maimuță femelă înzestrată cu puteri sexuale vulcanice trebuie să fi înghesuit un Cromagnon în peștera căptușită cu mușchi în care locuia, probabil ca la ofițerul stării civile, iar bietului Cromagnon i-o fi intrat o asemenea spaimă în oase, încât și astăzi e pregătit să o ia la fugă în orice moment.

Prin urmare, cum procedează o femeie care l-a întâlnit pe bărbatul visurilor ei? Să renunțe la numărul de femme fatale pentru a se încadra imediat în categoria locuință faimilală cu terasă și grădină în față? Din păcate, nu, nu funcționează chiar așa de simplu. O femeie care de la bun început ademenește cu bigudiurile, zgârcindu-se la nuri, nici măcar nu-și face apariția pe radarul erotic. E ca și cum n-ar exista. Și dacă totuși se înscrie cumva, absolut întâmplător, în raza vizuală, declanșează imediat instinctul primar de fugă al bărbatului (numit pe scurt IPFB în limbajul tehnic). De altfel, nimic nu este nou. William Shakespeare a știut să compună un cântecel despre IPFB încă din secolul al XVII-lea:

Sigh no more, ladies, sigh no more,

Men were deceivers ever;

One foot on sea and one on shore,

To one thing constant never;

Then sigh not so, but let them go,

And be you blithe and bonnie,

Converting all your sound of woe

Into hey nonny nonny.

Sing no more ditties, sing no more

Of dumps so dull and heavy,

The fraud of men was ever so,

Since summer fisrt was leavy.

Then sigh not so, but let them go etc.

Tradus în proză: "Nu mai oftați, doamnelor, nu mai oftați, bărbații au fost amăgitori dintotdeauna; cu un picior în mare și celălalt pe uscat, niciodată loiali unui singur lucru; atunci, nu mai oftați, lăsați-i să se ducă, fiți vesele și mulțumite și prefaceți-vă tânguiala în hohote de râs. Nu mai cântați melancolia, nu mai cântați tristețile neroade și apăsătoare; nestatornicia lor a fost așa mereu, de când crește vara frunză pe copaci. Nu mai oftați, etc." Oare totul să însemne, limpede, că dilema străveche a omenirii nu poate fi ocolită elegant? Oare femeile trebuie să se împace cu gândul ca domnii zămislirii sunt mereu prea slabi pentru zeițele-răscolitoare și prea nătângi pentru banale muritoare, din cotidian? Ei bine, nu, există totuși o soluție: doamnele să renunțe la visul lor despre bărbatul visurilor și să se combine cu otrepele despre care vorbeam la început. Și vor vedea ce vor păți.

De acord, totul este o generalizare nedreaptă. Nu toți purtătorii de cromozomi Y corespund schemei desenate aici. De netăgăduit, există totuși și bărbați care să nu fie nici scârboși, nici lași. Și li se spune călugări trapiști.

Ca să nu se supere nimeni, în continuare o să citez și fragmentul despre femei. Că doar nu or fi ele mai breze!

Veghea

Azi despic în patru firul narativ al romanului Veghea, scris în mod remarcabil de Sarah Waters, apărut în România la editura Polirom.

În primă fază facem cunoștință cu personajele, încercăm să înțelegem relațiile dintre ele și să descoperim ce anume s-a întâmplat în trecut, pentru ce motiv există între ele o anumită tensiune. Ceea ce e complet la îndemâna cititorului, pentru că ordinea evenimentelor e cronologică inversă.

Acțiunea începe în anul 1947, în Londra, când ne sunt prezentați Kay, Duncan, Helen, Viv, și în mare parte, viața lor din acel moment. Date fiind circumstanțele, cititorul nu vrea sa afle cum se termină totul, ci cum a început totul, cum s-a ajuns aici. Și va afla. Pentru că romanul se continuă cu anul 1944, când deja parcă încep să se mai descifreze unele mistere. Însă, ca să nu fie totul prea simplu, cititorul este plasat în război (mai precis, al Doilea Mondial), printre bombe, cadavre, un oraș distrus și plin de sânge, unde oamenii încearcă totuși să ducă un trai normal. În sfârșit, cititorul ajunge în 1941 și reușește să afle cum a început totul.

Veghea e o carte în care se împletesc atât de armonios dragostea, războiul, drama, relațiile interzise, sexul, descrieri menite să îți ridice părul pe mâini, încât ți-e foarte greu s-o lași din mână odată ce te-ai apucat s-o citești. E cu adevărat o carte impresionantă. Cu siguranță că nu a fost degeaba nominalizată la premii literare importante: Booker Prize, Orange Prize 2006, James Tait Black Memorial Prize și Cartea Anului în Marea Britanie. Din punctul meu de vedere, păcat că nu a și câștigat. Ar fi meritat din plin.

Mie îmi place întotdeauna să mă las purtată în trecut, să îmi imaginez (mai ales când descrierile mă ajută atât de tare) cum trăiau oamenii atunci, cum se îmbrăcau, unde lucrau, de ce prejudecăți se loveau. E cu adevărat o provocare să trăiești în vremuri de restriște. Abia atunci îți dai seama cât de ușoară e viața ta, și cât de puține probleme ai.

Prin(tre) munți

O mică selecție din cele 210 poze pe care le-am făcut la munte...

Momente și schițe

De curând mi-am descoperit o nouă pasiune: desenatul. Ca atare, am început să învăț...am făcut niște lecții online pe un site și iată cam ce a ieșit până acum (menționez că momentan nu prea reușesc să pun pe hârtie ceea ce îmi imaginez, așa că deocamdată desenez după modele - cică așa se întâmplă până mai acumulezi experiență)...Ordinea desenelor e cronologică.

Pentru cunoscuți, sper ca recunoașteți persoana în cauză din ultimul portret. :)

Fascinație

Titlul de care mă ocup azi este Fascinație (Wicked Lovely), scris de Melissa Marr, apărut la editura Rao, și face parte din seria Fascinație, din care urmează să mai apară Obsesie (Ink Exchange) și Eternitate (Fragile Eternity).

La prima vedere, ai crede că e o carte pentru copii (chiar a fost publicată de HarperCollins Children's Books) sau poate pentru adolescenți. Mie nu mi s-a părut. Am citit-o ca pe orice altă carte, chiar mi-a pus mintea și imaginația la contribuție.

După toate prezentările și părerile legate de Fascinație pe care le-am citit înainte să primesc cartea, rămăsesem cu impresia că o să am de a face cu o lume de basm, zâne gen Tinkerbell & Co și mult fairy dust. Nu a fost așa, însă nu am fost nici pe departe dezamăgită.

Muritorii conviețuiesc, într-o lume obișnuită a zilelor noastre, cu bună știință, cu zânele, pe care însă nu le pot vedea. Zânele sunt de cele mai multe ori răutăcioase, hărțuiesc oamenii, pot lua oricând formă omenească și se pot face văzute, dar au și un punct slab: nu pot atinge oțelul decât dacă sunt foarte puternice.

Aislinn știe asta și se folosește de acest lucru ca să se apere de zâne, pe care, spre deosebire de alți muritori, le și vede. Trebuie, însă, să respecte niște reguli:

"Regula nr. 3: Nu te holba la zâne invizibile.

Regula nr. 2: Nu vorbi cu zânele.

Regula nr. 1: Nu le atrage niciodată atenția."

Zânele nu trebuie sub nicio formă să afle că ea le poate vedea. Atunci când Keenan o urmărește și încearcă s-o cucerească, Aislinn încearcă din răsputeri să îl ignore și să iasă din această situație, mai ales ca inima ei aparține unui muritor.

Keenan este Regele Verii, și își caută regina de secole întregi. Dar nu e deloc atât de simplu. După ce a găsit o fată care i se pare lui specială, aceasta va fi cucerită de farmecele lui și el va încerca să o convingă să facă testul (ridicarea toiagului de regină), și asta e ceea ce s-ar putea întâmpla:

- dacă fata refuză să facă testul, va rămâne pe vecie o zână a verii;

- dacă fata acceptă testul, ridică toiagul, dar nu este adevărata regină, se va transforma într-o fată a iernii, care o va sluji pe Regina Iernii, mama lui Keenan;

- dacă fata face testul și este Regina Verii, va domni împreună cu Regele Verii pentru totdeauna.

Asta devine oarecum clar chiar din prologul cărții, deși pe parcurs ți se mai dau diverse detalii.

E o poveste frumoasă, captivantă, cu zâne, cotoroanțe și alte arătări, o poveste care deși se întâmplă în prezent, te poartă parcă spre trecut, în lumea basmului.

B-day Card (home made by Zuza)

:)

S-a dovedit

Gata, e clar, am dovedit pe pielea mea că orice ai face, și oricât te-ai strădui să strângi toate actele necesare pentru eliberarea buletinului, tot o să-ți lipsească ceva.

Pai ce să vezi...îmi expiră buletinul peste câteva zile și am zis să fiu cetățean model și să-l înnoiesc în timp util. Din păcate...n-am eu norocul ăsta (și probabil nici restul de douăzeci și ceva de milioane de cetățeni ai acestei faimoase țări).

Pai...am început prin a căuta pe net programul de la biroul de evidența populației de care aparțin. L-am găsit (când am ajuns la locul cu pricina am constatat că programul nu era ăla afișat la ei pe site - cu toate astea am avut eu noroc să pic la momentul oportun, dacă se poate numi noroc). Am sunat la biroul de Evidența Populației, să întreb exact de ce acte am nevoie, unde, de la capătul celălalt și mult mai obosit al firului, o voce bărbătească plină de sictir mi-a enumerat documentele. Am întrebat plină de politețe dacă trebuie să vină cu mine unul din rinți (citește cartea Douăzeci și ceva și afli de acolo care e șmecheria), având în vedere că nu e casa pe numele meu. Mi s-a răspuns că da.

În periplul meu către biroul de evidența populației, m-am oprit la Poșta Romană (altă poamă) ca să cumpăr timbru fiscal de 4 lei și femeia de la ghișeu mi-a dat 8 timbre fiscale de 0.50 lei/bucată (și o bucată era formată, de fapt, din câte două timbre).

Ajung la Evidența Populației. Din fericire, timbrele nu au fost o problemă pentru femeia (de altfel, cu un IQ mult sub medie) de la buletine. Fericită că în sfârșit scap de o grijă, mă apuc să îi explic cucoanei că am adus actul de casă, și că vine tata în curând să dea declarație că mă ține la el în casă. Îi mai zic că actul de casă e pe numele mamei, dar am adus și certificatul de căsătorie ca să vadă că tata e soțul mamei, și în consecință locuiesc împreună. Ghici ce...

"Nț!Nț!Nț! Nu se poate așa decât dacă erau căsătoriți când au cumpărat casa."

"Păi, știți, au cumpărat-o cu un an înainte de căsătorie..."

"Nu se poate altfel."

"Pai bine, dar știți, că mama lucrează până la ora 18.00 iar dvs. aveți program până la 17.30. Nu cred că are cum să se încadreze în acest program."

"Să facă o declarație la notar cum că locuiți în spațiu."

Am decis să mă abțin de la gluma evidentă ("Știți, eu nu locuiesc în spațiu, locuiesc pe Pamânt."), am aruncat un "Sigur, pentru că notarul este gratuit." și am plecat. Ce rost are să te cerți cu retardații !?

Așa drumuri să tot faci degeaba la orele când au ăștia program (între 14.00 - 17.30).

Cine se tot mândrește că e român? Cine dă "Like" pe Facebook la Iubesc România și altele asemenea? BLEAH, ROMÂNIA!

Regina gafelor 1, 2, 3 și...

Din seria "Regina gafelor" (Queen of Babble) a lui Meg Cabot au apărut la Editura Humanitas, în colecția Cocktail, primele două volume: "Regina gafelor" și "Regina gafelor la New York", pe care pot să spun că le-am citit pe nerăsuflate.

Meg Cabot are un stil savuros de a scrie, nu cred că există pagină care să nu te facă măcar să chicotești puțin, ca să nu zic să râzi în hohote.

Eroina noastră, Lizzie Nichols, e o fetișcană fericită că a terminat facultatea (deși toată lumea se întreabă la ce i-ar putea folosi o diplomă în domeniul modei) și află cu stupoare chiar la petrecerea de absolvire că trebuie să conceapă o lucrare de licență ca să fie cu adevărat absolventă de facultate. Așa că are ce face pe timpul verii!

Nu e foarte greu de dat seama că titlul se referă la Lizzie: într-adevăr, are o problemă în a-și ține gura și face gafe la tot pasul. Constați totuși, că ar putea fi și mai rău! Bine că nu spune cu voce tare CHIAR tot ce gândește!

Pasionată peste măsură de hainele vintage, începe să restaureze rochii de mireasă și astfel își găsește vocația.

În primul volum, Lizzie are parte de un prieten soios și fără viitor (Andrew), care îi trimite poze cu fundul lui gol, dar pentru care ea găsește scuze aproape la infinit. Laitmotivul acestui volum este sexul oral. Da! Ai citit bine. Lizzie îi face sex oral lui Andrew DIN MILĂ și apoi...îl vrea înapoi. Din păcate, nu e tocmai ceva rambursabil, așa că se mulțumește să pomenească de asta o dată la câteva pagini. Până la urmă, Lizzie scapă din casa părinților lui Andrew unde era musafir, și abia de acolo încep adevăratele peripeții. Sigur, n-o să mă apuc să le înșir, ca să nu stric plăcerea lecturii pentru cine n-a citit-o. Dar...cuvinte cheie: tren, tip mișto, Franța, castel, vin, prinț, sex în cramă, woooow...

Volumul doi, Regina Gafelor la New York, te prinde la fel de tare ca și primul, citești fiecare pagină așteptând să vezi ce prostii mai spune/face Lizzie. E destul de clar, Lizzie se mută la New York împreună cu cea mai recentă cucerire a ei, iar prietena ei Shari se mută cu Chaz. Așa începe cucerirea Marelui Oraș. Pentru că nu prea își găsește nimic de muncă, e nevoită să se angajeze ca secretară la firma de avocatură a tatălui lui Chaz, iar apoi face muncă voluntară la un magazin de rochii de mireasă, Chez Henri. Se pare însă că asta va fi marea ei șansă să se afirme în domeniul pe care îl îndrăgește atât de mult.

Volumul al treilea, și ultimul, din păcate, Regina gafelor se mărită, e plin se răsturnări de situație și elemente neprevăzute, față de primele două volume, care sunt ușor previzibile. Lizzie se logodește, însă de fiecare dată când se gândește la logodnicul ei sau la nuntă o apucă mâncărimile. La propriu! De ce? E clar un motiv pentru asta, dar nu aș vrea să îl divulg.

Una peste alta, Lizze RULZ! Mie mi-a plăcut foarte mult de Lizzie, poate pentru că m-am regăsit în ea uneori, am gândit de multe ori ca ea, și aventurile ei îți dau apă la moară să-ti imaginezi ce ai fi făcut tu în situația ei. I-ai fi dat papucii fraierului de la prima minciună? I-ai fi găsit scuze la infinit? Ai lua primul tren spre Franța? Ți-ai spune păsul unui necunoscut deosebit de arătos din tren?

Pentru răspuns la toate întrebările astea...încearcă primul volum și vezi dacă te prinde. Sigur o să vrei să le citești și pe restul după aceea!

Lectură plăcută!

Podurile din Madison County

Podurile din Madison County (1995) e un film clasic, de care auzisem, dar pe care l-am văzut pentru prima oară acum câteva zile și am rămas profund impresionată.

Acțiunea filmului se petrece în 1965 la o fermă din Iowa, unde trăiește o familie obișnuită.

Francesca (Meryl Streep) este o femeie de vârstă mijlocie, cu doi copii de 16 și, respectiv, 17 ani, care deși este o soție și o mamă bună, o gospodină desăvârșită și are o casă foarte frumoasă, constată că visa cu totul altceva atunci când era tânără, nicidecum viața anostă de la fermă.

Într-o zi, soțul ei, Richard, împreună cu cei doi copii, Carolyn și Michael, pleacă la târgul statal din Illinois, unde urmează să stea patru zile.

În aceeași zi, la ușa ei poposește Robert (Clint Eastwood), un fotograf care lucrează pentru revista National Geographic și o întreabă pe Francesca dacă știe unde se află Podul Roseman. După îndelungi explicații pe care Robert nu pare să le înțeleagă, Francesca se oferă să îl conducă până acolo. Vorbind despre numele ei italienesc, Francesca află că acum multă vreme, Robert a trecut prin orășelul italian unde a crescut ea. Așa începe să se formeze între ei o legătură care, după cele patru zile pe care le petrec împreună, devine mai strânsă decât orice legătură pe care a avut-o vreodată Francesca cu soțul ei. Decizia grea pe care o are de luat Francesca este când, la sfârșitul celor patru zile, trebuie să hotărască dacă să plece cu Robert sau să rămână pentru totdeauna la fermă.

Rolurile principale sunt jucate monumental de Meryl Streep și de Clint Eastwood, cei doi fac o pereche extraordinară. Filmul merită văzut atât pentru prestațiile celor doi, cât și pentru povestea de dragoste, a cărei intensitate este foarte rar (sau poate niciodată) întâlnită în viața obișnuită.

Vă invit cu căldură să-l urmăriți atunci când aveți poftă de o poveste romantică cu totul deosebită!

Hi!Hi!Hi!

Myspace Countdowns, Birthday Countdowns at WishAFriend.com

Starbucks

Starbucks = cafea + prieteni + atmosferă, ceea ce e combinația aproape ideală (pentru mine, cel puțin).

Cum am descoperit Starbucks-ul? Din cărți: mai toate eroinele, mai mult sau mai puțin shoppingărețe, se opreau să își cumpere cafeaua de la Starbucks în drum spre serviciu. Apoi, miracolul s-a produs și a apărut și la noi primul Starbucks, așa că trebuia să îl încerc, să văd de ce atâta vâlvă pe tema asta. Și așa am și făcut, și de atunci i-am rămas fidelă, ba chiar am mai corupt și pe alții.

Apogeul a fost când am primit de ziua mea o cană de la Starbucks (acum doi ani), de care sunt și acum la fel de încântată ca atunci, și o folosesc mereu cu drag și nostalgie! Mulțumesc, Anamaria! Să știi că nu îmi pasă deloc că lumea mai face ocazional mișto de cănuța mea (zice-se că e de două ori mai mare decât mine - so what? când o umplu, știu sigur că voi consuma doi litri de lichide, așa cum e recomandat)!

Sunt sigură că există persoane care trăiesc cu impresia că Starbucks e o cafenea de fițe doar pentru că prețurile nu sunt cele de la Springtime. Ei bine, nu! Eu prefer sa plătesc 9.50 lei pentru un caffe latte delicios și o atmosferă pe măsură, decât 3 lei pe o zeamă reîncalzită împreună cu câțiva burtoși la masa de alături.

Dar gata cu comparațiile, pentru că Starbucks cu siguranță nu merită comparată cu o cafenea de duzină!

La Starbucks toată lumea e amabilă, uneori chiar prea amabilă, atunci când ești întâmpinat cu un călduros "Bine ați revenit!" și un zâmbet mare cât sufletul celui care îți urează toate cele, moment în care începi să te întrebi "Chiar vin așa de des aici, încât mă recunoaște lumea???" Nu că ar fi ceva rău în asta! Adică ce, orice om trecut de vârsta majoratului simte nevoia de o cafea bună din când în când, nu? Hai, treacă, și de o gogoșică cu cremă...poate și de o felie de cheese cake uneori...sau de o acadea...Dar atât! Totul e să știi când să te oprești!

Starbucks e cafeneaua perfectă dacă vrei sa mergi într-un loc cald, primitor, relaxant, civilizat, unde să te deconectezi preț de o cafea de rutina zilei. Și dacă nu ești mare amator de cafea (deși nu cred că sunt șanse prea mari), ai de unde alege o băutură pe gustul tău dintre varietățile de ceaiuri calde, reci, minunatele frappuccino cu căpșuni, vanilie, caramel, sucuri de vișine și lămâie. Le-am încercat aproape pe toate. Poți chiar să iți cumperi pachete de cafea, acadele, căni, ursuleți de pluș sau CD-uri cu muzică. Eu mi-am cumpărat un termos vesel de iarnă cu niște pinguini care pescuiesc. :)

La Starbucks poți savura cafeaua preferată în timp ce navighezi pe internet sau citești o carte, un ziar, o revistă. Relaxarea e la ordinea zilei!

Mie îmi place mult măsuța unde îți personalizezi cafeaua: îți adaugi în cafea cam orice îți dorești... zahăr brun/ zaharină, vanilie/ nucșoară/ ciocolată/ scorțișoară, lapte degresat/ de soia/ normal... cam orice ți-ar trece prin minte să îți pui în cafea. Desigur, asta nu cred că îi mulțumește pe cei cu gusturi mai excentrice, care poate și-ar pune în cafea coajă de portocală sau...untură de pește.

PENTRU TOȚI CEILALȚI, EXISTĂ STARBUCKS!

Again, mulțumesc Dragoș pentru fotografiile pe care mi le-ai pus la dispoziție!

Douăzeci și ceva

Azi vreau să vă prezint o carte care pe mine m-a cucerit încă de când am citit primele rânduri. E vorba de "Douăzeci și ceva: Criza sfertului de viață a lui Jack Lancaster", scrisă de Iain Hollingshead (apărută la Editura Humanitas, în colecția Cocktail).

Hai să vedem cum începe...Jack Lancaster e un tip de douăzeci și cinci de ani care, după cum ne indică și titlul, trece prin ceea ce "Colegu' Fred" numește "criza sfertului de viață" (care e "ceva de gen criza vârstei de mijloc, dar mai rea"): are un job absolut plictisitor, relația cu prietena scârțâie din toate încheieturile, chelește și începe sa creadă că are cancer la testicule. Așa că Jack ia câteva hotărâri pentru noul an (dintre care eu citez doar câteva, pentru sporirea curiozității):

"Voi: bea mai puțin, încerca s-o iubesc pe Lucy mai mult/să mă despart de ea într-un mod matur și demn, căuta remedii contra căderii părului înainte să fie prea târziu, îmi voi transforma burta în abdomen; Nu voi: fi ipohondru, face laba de mai mult de patru ori pe săptămână".

Apoi face un pariu cu trei prietene: dacă reușește să reziste patruzeci de zile fără sex (si alți înlocuitori ai sexului) primește sex în patru cu fetele.

"Vorbind de gagici, distracția mea domestica a sunat la 11 seara, căutând un scandal monstru. Când a fost clar că nu eram în dispoziție de trăncăneală - ce, se aștepta să-mi cer scuze că o făcusem târâtură hormonală fără creier? -, a propus o despărțire temporară, cu care am fost de acord."

Apoi, la Jack la birou își face apariția "imaginea ambulantă a fetei visurilor tuturor": Leila, moment în care el și colegul lui, Buddy, încep să se lupte ca să îi intre fetei în grații.

Până la urmă se hotărăște să-și dea demisia, apare în ziare și pleacă într-o călătorie prin America de Sud, unde peripețiile se țin lanț.

Cartea e alertă, acțiunea avansează rapid, e presărată la tot pasul cu glume, e scrisă într-un stil dezinvolt, deci nu prea ai timp să te plictisești (eu am citit-o de câteva ori de când am cumparat-o, acum trei ani - mă amuză la fel de tare de fiecare dată). Garantez că nu vei mai vrea s-o lași din mână!

Totuși, vă las pe voi să aflați ce se întâmplă în final: o cucerește sau nu pe preafrumoasa Leila !?